Mama unui băiețel în vârstă de 8 ani a trăit niște momente incredibile în sala de judecată a unui tribunal din România.
Odată ce mama a plecat să muncească în străinătate, tatăl copilului a intentat divorț și a obținut custodia completă asupra băiețelului pe care nu l-a mai lăsat să-și vadă mama.
Femeia a fost despărțită de fiul ei timp de 1 an și jumătate, perioadă în care nu numai că nu a putut să îl țină în brațe, dar nici măcar nu a putut să îl vadp sau să îi audă glasul.
Când se afla în sala de judecată pentru a încerca să își câștige dreptul de a-și vedea copilul, ceva neobișnuit s-a întâmplat.
Gestul pe care magistratul l-a făcut pentru acest copil și pentru familia sa întrece orice imaginație și orice așteptare.
Avocatul mamei a povestit cum s-a desfășurat povestea din sala de judecată:
Doamna cu pantofi albaștri
„Ora 8:45 … Clienta mea, mamă a unui băieţel de apoape 8 ani, îşi zăreşte copilul dosit de taică-sau, într-un colţ al Judecătoriei. Nu l-a mai văzut pe R. de 1 an şi 6 luni.
Mama izbucneşte în plâns şi merge ţintă către puştiul ei, se apleacă până ajunge perfect egală cu înălţimea lui, şi-i şopteşte cu inimă: ‘R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai ştii pe mama? Da-mi mânuţele, să ţi le pupe mamă!’. Fostul soţ al femeii îşi bruschează fiul şi-l trage tare, mai aproape de el, urlând spre clienta mea să plece de unde a venit, că ei doi, băieţii, se descurcă singuri. Se ridica tonul, copilul începe să plângă, apare jandarmul, îi spun că nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55 … Reuşesc, într-un final, să o liniştesc pe mama copilului, care s-a lăsat aproape fără viaţă în banca din sală de judecată, având sufletul sfâşiat şi privirea pierdută undeva, departe… tare departe.
Ora 9:00 … Reuşesc şi eu, cu mare greutate, să-mi ţin în frâu lacrimile… aş fi plâns în hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta… aveam nevoie de concentrare maximă pentru audierea a 4 martori şi luarea interogatoriului tatălui copilului, probe de care eram conştientă că va depinde, de-acum încolo, legătură mamă – fiu. Nu-i uşor deloc să fii responsabil de aşa ceva, credeţi-mă!
Orele 9:05 – 10:45 … Se audiază cei 4 martori, tatăl băiatului răspunde la cele 9 întrebări care am avut grijă să fie ‘capcana’.
Speţa e asta: în timp ce clientă mea era în străinătate, la muncă, soţul a obţinut şi divorţul, şi custodia exclusivă asupra copilului. Am văzut dosarul: proces făcut repede, cu heirup-ul, să dea bine la bilanţ. Reîntoarsă în ţara, femeia a găsit totul ferecat. Uşa locuinţei. Inima fiului ei, ţinută sub lacăt de către fostul soţ. Martorii noştri au arătat că, de nenumărate ori, mama a venit să-şi vadă copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat încontinuu, individul interzicându-i total fostei soţii orice formă de acces la minor. Aşa, de-a naibii! Martorii lui au spus lecţia dinainte învăţată: nu tatăl e cauza, ci copilul, dom’le, care nici nu vrea să audă de mamă.
Ora 10:46 … Instanţa dispune audierea minorului. De-aici încolo, începe mesajul pe care vreau să-l transmit prin scriitură asta… O doamnă judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să-i fie adus copilul în sală. Când îl vede pe puşti, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de uşă, se apropie de micuţ şi-i spune, făcând un gest larg cu mână: ‘Vezi, R., am pantofi albaştri! Tu ai pantofiori albaştri? Uite, am şi pelerină! Da-mi mânuţă şi hai cu mine, să-ţi arăt cât de maaare e castelul asta!’. Copilul, cu ochii mari, negri, şi extrem de trişti, se uită când la doamnă, când la taică-su, de care stătea lipit, până ce acesta îi da ok-ul să meargă cu doamnă.
Ora 11:20 … Se deschide uşa de acces a instanţei, magistratul intră în sală, de mână cu copilul, îi spune să coboare atent de pe podium, să nu se lovească, şi-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Băieţelul trece pe lângă mama sa, care hohotea de plâns în prima bancă, îşi trece uşor mânuţa peste piciorul ei drept, că din întâmplare, după care fuge către tata şi-i caută acestuia privirea, să nu cumva să-l fi supărat că s-a dezlipit de lângă el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sală.
Ora 11:25 … Instanţa ne citeşte, pe scurt, ce a declarat copilul în cursul audierii şi ne da să lecturăm, mie şi avocatului părţii adverse, cele câteva cuvinte scrise pe o foaie de către băieţel: ‘Mama… tata zice să scăpam de tine. R.’…
Se închide cercetarea judecătorească, ni se dă cuvântul final, pe fondul cauzei. Eu mă lupt pentru ca mama să obţină dreptul de a-şi vedea copilul, de a-l lua la ea în weekend-uri şi în vacanţe. Ceilalţi se luptă ca mama să nu-şi poată vedea fiul decât în prezenţa tatălui sau, şi doar în locuinţa acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40 … Magistratul închide dosarul, cade pe gânduri preţ de câteva secunde şi spune: ‘Instanţa suspendă şedinţa 15 minute!’. Şi … doamna judecător cu pantofi albaştri coboară de pe podium, traversează sala, iese pe uşă destinată oamenilor obişnuiţi, şi, ajunsă în hol, întinde mâna stângă către clienta mea, iar cea dreaptă către copil. Uite aşa, toţi 3, ca într-o poveste din cea mai frumoasă carte, intră în camera destinată Arhivei şi nu mai ies de acolo decât după un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt în castelul asta – îmi zic în gând.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, aşa că mi-am permis să plâng în hohote, fără să-mi pese că oamenii cu robă nu trebuie să lăcrimeze din cauza problemelor clienţilor… Şi, în niciun caz, nu plâng niciodată în faţa acestora… dă-le-ncolo de reguli!
M-am prăvălit pe un scaun de la prima terasă, colţ cu Judecătoria, şi-am aşteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaică. Am bătut recordul la nicotină pe secundă, până a venit.
Clienta mea a apărut radiind de fericire, pentru avusese copilul braţe, după 1 an jumate… fix optsprezece luni. Ce dialog au avut acu copilul, sub ochii doamnei judecător cu pantofi? ‘Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, că tati nu mi-a cumpărat, şi ăştia sunt rupţi! Să vii la mine! Să mă iei la tine, mami! Te iubesc, mami!’.
Când a scăpat de sub influenţa total iraţională a tatălui, copilul s-a cuibărit în braţele mamei sale, ca şi cum nu ar fi fost despărţiţi nici măcar o secundă. Asta a vrut să verifice magistratul, pentru a fi sigur că va da o soluţie corectă, că-şi va pune semnătura pe o hotărâre corectă, că va putea dormi împăcat, că a decis corect şi nu s-a jucat de-a justiţia, cu vieţile oamenilor. Doamne, ce fiinţe nemaintalnite or fi în castelul asta?!
─ Vreţi o bomboana, doamnă avocat?
─ Aaaa…
─ Doamna judecător i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar înainte să plec, copilul mi-a dat şi mie cateva…
─ Şi… a văzut doamna judecător gestul asta?
─ Daaa, păi, cum să nu? Staţi să va arăt, că ne-a făcut şi poză, mie şi lui R.
─ Cine? Doamna judecător?
─ Daaa. Păi, am scos telefonul şi i-am zis lui R. să zâmbească, să-i fac o poză. Şi, imediat, doamna ne-a spus să trecem unul lângă altul, să ne facă una la amândoi. Uitaţi poză! Doamne, am poză cu R., nu-mi vine să cred!
─ Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine să cred!
─ Daaa. Şi, ştiţi, eu mi-am cerut scuze faţă de doamna, că stătea după noi… aveam atâtea de vorbit cu R., după un 1 an jumate… da’ doamna a zis că pentru ea nu e nicio graba… Nu vreţi o bombonica de la R., doamna avocat?
N-am trăit aşa ceva în 10 ani de avocatură. Am văzut magistraţi pentru care audierea minorului însemna următorul dialog, purtat fix în faţă uşii sălii de judecată, aşa, din voleu, cum ar veni: ‘Câţi ani ai, cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!’.
Doamna cu pantofi albaştri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind conştientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14. Domnilor magistraţi, permiteţi-mi o sugestie: cumpăraţi-va pantofi albaştri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, şi nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i aşa?”.
Această poveste a avut un final fericit, căci Tribunalul Alba a decis la începutul acestui an că minorul poate fi vizitat de mama sa.
