Nici acum nu pot să-mi dau seama ce m-a determinat să mă culc cu Jean, prietenul soțului meu, în timp ce Dan era la muncă în străinătate. Nici măcar nu eram atrasă de el… Când Dan s-a întors în țară, între noi s-a căscat o prăpastie imensă, fiindcă mă simțeam vinovată. Atunci nu știam însă că și el mă înșelase pe mine.
Vă scriu și eu povestea mea, în speranța că întâmplările prin care am trecut vor fi de folos și altor femei și – de ce nu? – altor bărbați. Mă numesc Liana. Sunt căsătorită de zece ani și pot spune că în căsnicia mea nu au existat fur-tuni. Cel puțin, nu unele semnificative. Copii nu avem. Nu a vrut Dumnezeu. Fericire? Mi se pare un cuvânt prea mare. Sunt mulțumită cu ce am și mă gândesc la cei care nu au nici măcar atât. Pot să judec astfel din cauză că și eu am fost la un pas de a pierde totul.
Necazul a început în urmă cu mai bine de un an. Pe vremea aceea, eu și soțul meu ne duceam existența oarecum monoton, între casă, serviciu și ieșirile de sâmbătă-duminică la un film. Prieteni aveam puțini. Nu câștiga foarte mulți bani niciunul dintre noi, dar ne rezumam la ceea ce aveam. și, dintr-odată, o veste a venit să tulbure tihna noastră familială: Dan, soțul meu, a găsit de muncă în străinătate. Mai precis, în Spania, ca muncitor în construcții.
Din clipa în care m-a anunțat că ar vrea să plece, am trăit zile pe care nici nu știu cum să le definesc: pe de o parte, îmi doream să plece, pentru că situația noastră financiară era departe de a fi bună, iar plata ar fi fost incomparabil mai mare; pe de alta, mi-era teamă că separarea îl va face să se îndepărteze de mine.
Dan ținea însă mult la plecarea aceasta:
— Uită-te și tu în jurul nostru! îmi spunea. Toată lumea o ia în sus, realizează ceva. Noi avem aceeași mobilă de când ne-am mutat, în concediu mergem doar la vară-ta, la Bușteni, mașină nu avem… Eu m-am săturat de toate astea!
— Da, aici ai dreptate, dar o să ne fie tare greu. Când mă gândesc că, un an de zile, voi fi singură… și tu acolo, tot singur…
— Fii serioasă, Liana, e vorba de câteva luni! și știi cât te iubesc. Am să mă gândesc numai la tine.
M-am lăsat convinsă. Zilele rămase până la plecarea lui au trecut cu repeziciune. Tot timpul ni l-am ocupat cu bagaje, acte, vizite pe la rude și la cei câțiva prieteni. Cu o zi înainte de data fatidică, un prieten de-al lui, Jean, a venit pe la noi. în glumă, a spus:
— Lasă, Dane, că am eu grijă de ea! Dan l-a privit zâmbind și i-a arătat în joacă degetul a amenințare. în seara dinaintea plecării, eram amândoi triști și nu ne găseam locul prin casă. Evitam să ne pri-vim și ne spuneam lucruri mărunte, fără importanță. La un moment dat, Dan m-a luat de mână și, fără un cuvânt, m-a dus în dormitor.
— Liana, vreau să facem dragoste așa cum nu am făcut niciodată.
În întunericul camerei, l-am ghicit aprinzând o lumânare, pe care a așezat-o pe noptieră. Apoi, cu gesturi încete, s-a dezbrăcat. Nu știam cum să reacționez: viața noastră intimă nu era chiar… vulcanică. Rutina ne-a cam cumințit și pe noi, iar comportamentul lui din acea noapte m-a descumpănit. Își propusese să facă totul ca la carte și se vedea că se străduia să-și stăpânească emoțiile.
M-a dezbrăcat cu aceleași gesturi lente, studiate, iar apoi mi-a făcut niște lucruri pe care le văzusem doar în filmele XXX pe care le priveam câteodată împreună, evitând însă să ne uităm unul la celălalt în timpul filmului. Lucruri pe care, demult, îmi spusese că „nu se cuvine să le faci cu soția ta”. Îmi amintesc că, atunci când rostise aceste cuvinte, îl dezaprobasem, dar nu îndrăznisem să spun nimic, de teamă să nu mă considere o femeie ușuratică.
M-am simțit excelent. Cu toate astea, am simțit o stinghereală între noi. și, peste toate, mai era lentoarea lui gravă, de om care vrea să facă lucrurile „ca la carte”, dându-le greutatea de rigoare, dar stricându-le farmecul. A doua zi, l-am condus la gară – el m-a rugat să nu-l însoțesc la București, la aeroport – și de-abia în clipele dinaintea plecării am realizat cât de singură aveam să mă simt. Ne-am sărutat lung, el mi-a promis că-mi va telefona săptămânal, apoi a plecat. și am rămas să mă împac cu singurătatea. Primele zile au trecut repede – serviciu, cumpărături, curățenie în casă…
Treptat, ceva a început să se schimbe în atitudinea mea. Pe nesimțite, am ajuns să simt un vânt de libertate pe care nu-l mai simțisem din anii adolescenței. Dorul de Dan exista în continuare, numai că el era dublat din ce în ce mai puternic de senzația că pot să fac ce vreau. Erau, de fapt, lucruri minore, de care însă, din lipsa timpului, nu mai avusesem răgaz în ultimii ani.
Am fost singură la film, ca pe vremea liceului, când nu aveam niciun prieten și mă strecuram în sala de cinematograf după ce se stingeau luminile, de rușine că sunt singură. Am fost cu o prietenă prin magazine și am cheltuit destul de mult pe haine, m-am dus cu o familie vecină la pădure și am ajuns acasă la unsprezece noaptea… Când am intrat în casă, m-a încercat un sentiment ciudat de vinovăție, de parcă cine știe ce făcusem, dar, pe lângă acesta, mai era și libertatea stranie de care mă bucuram.
Însă lucrul care m-a făcut să mă îngrijorez și să-mi dau seama că nu mă cunosc cu adevărat a fost felul în care am răspuns unui zâmbet insinuant. Era un bărbat frumos, pe gustul meu, pe care l-am văzut în autobuz. Mi-a zâmbit cu subînțeles și m-am pomenit răspunzându-i cu un zâmbet seducător. Jocul a continuat preț de mai multe stații. Am coborât, simțind privirile lui cum îmi șerpuiau de-a lungul coapsei.
A fost singurul episod periculos din acea perioadă și l-am dat repede uitării. Apoi, într-o zi, când, ieșind de la serviciu, mă hotărâsem să merg pe jos înspre casă, m-am auzit strigată. Era Jean, prietenul lui Dan.
— Bună, Liana! Ce faci?
— Îmi fac drumul spre casă mai plăcut. Merg pe jos.
— Da, mersul creează bună dispoziție. Dar și ce-i prea mult strică. Nu vrei să ne oprim undeva?
L-am privit oarecum mirată. Arăta mult mai bine decât ultima oară când îl văzusem, era mai bine îmbrăcat și mai îngrijit. Sau poate așa mi se părea în acele clipe… Oricum, invitația lui m-a mirat, pentru că nu ne simpatizam prea mult.
— Unde să ne oprim?
— Uite aici, a spus el arătând câteva umbreluțe, să bem o cafea. Mai sporovăim și noi…
Din ce în ce mai uimită, am acceptat.
— Ce mai știi de Dan? a început el discuția.
— M-a sunat chiar aseară. E bine. Muncește cam mult, e drept, dar e bine plătit. E sănătos și-i e dor de mine.
— Cred și eu, cu așa nevastă… spuse Jean, ca pentru sine.
— Adevărul e că timpul trece greu când ești departe.
— Mda… Dar poate îl mai consolează și pe el vreo spanioloaică zurlie…
— Nu, nu cred, Dan nu e genul ăsta. „Genul tău”, am vrut să adaug, dar m-am abținut. știam că lui Jean îi cam plac femeile și că nu se dă în lături de la tot felul de aventuri.
Discuția a alunecat apoi înspre lucruri banale – prieteni comuni, vreme, filme. După o jumătate de oră, m-am ridicat să plec.
— Așa devreme? se miră el. Hai, că nu te așteaptă nimeni acasă!
— Mai știi? am râs eu, i-am mulțumit pentru cafea și am plecat, lăsându-l nedumerit.
Și a mai trecut o săptămână de plictiseală. într-o sâmbătă după-amiază, după ce făcusem un duș și mă pregăteam să-mi aplic o mască cosmetică, am auzit soneria. Cine putea fi?
— Bucuroasă de oaspeți? mi-a zâmbit Jean din ușă. Eram prin apropiere și m-am gândit să văd ce face protejata mea.
— „Protejata”? Ce „protejată”?
— Păi, nu i-am promis lui Dan că o să am grijă de tine? Uite, îmi țin promisiunea! mi-a zis el și a intrat în sufragerie.
— Nu-i nevoie! Pot să-mi port și singură de grijă, am spus eu, țâfnoasă, după care m-a pufnit râsul.
— Hai, serios, spune-mi ce mai faci! zise el, devenind brusc grav. Nu te simți singură? Cum îți e fără Dan?
— Mi-e greu, dar mă descurc. Sunt o femeie-eroină, am spus eu, încercând să o dau din nou pe glumă.
— Ultima oară când ne-am văzut, spuneai că te așteaptă cineva acasă…
— Poate că mă aștepta…
— Și ai curaj să-mi spui așa ceva? Nu te temi că-i spun lui Dan?
— Și el pe cine o să creadă? Pe tine sau pe mine?
— Nu știu, dar nu cred că ai fi dispusă să riști.
— Să risc?! Ce?
— Sau poate că ai risca… a zis și, în clipa aceea, m-a tras cu toată forța spre el.
În câteva clipe, halatul meu a zburat cât colo și m-am trezit prinsă în brațele lui. Parcă mă dedublasem: mintea îmi trimitea semnale de groază, dar trupul nu mă asculta, eram de o pasivitate ciudată și priveam totul – îl vedeam încurcat în pantalonii pe care nu apucase să-i dezbrace decât pe jumătate -cu o detașare incredibilă.
— Ce faci?! Ai înnebunit? am reușit să îngân.
— Te vreau, Liana. Acum!
— Termină! Altfel țip!
— Țipă cât vrei!
Nu pot să descriu ce a urmat. O parte din mine se împotrivea, dar cealaltă parte se lăsa în voia acestui amor sălbatic, pe care nu-l mai trăisem niciodată. Totul s-a consumat în mai puțin de zece minute.
Apoi s-a ridicat și m-a privit buimac, și-a tras cu un gest mecanic pantalonii și s-a îndreptat spre ușă. Nu am avut puterea să mă duc după el. Am auzit ușa închizându-se și apoi zgomotul liftului. O oră mai târziu, eram în continuare pe canapea, la fel de năucită.
În noaptea aceea, am dormit fără vise, dar a doua zi, dis-de-dimineață, primul meu gând a fost că totul s-a petrecut doar în imaginația mea. Am sărit din pat drept în fața oglinzii și mi-am privit insistent corpul gol. Pe umăr, urma unei mușcături îmi spunea că nu fusese un vis. Dar ce se petrecuse de fapt?
Mă simțisem extraordinar de bine, așa cum nu mă simțisem niciodată în lungile preludii minuțios pregătite de Dan. Dar niciodată nu-l dorisem pe Jean. Niciodată, de la plecarea lui Dan, nu mă gândisem să mă culc cu vreun alt bărbat. Dar recunosc că îmi plăcuse.
Ce aveam să-i spun lui Dan? Ce avea să-i spună Jean? Nu cumva, ca să se disculpe, gândindu-se că eu îi voi mărturisi, mi-o va lua înainte și va da toată vina pe mine? Dar dacă nu îi va spune nimic și eu îi voi spune degeaba adevărul? Mai bine să îngrop toată povestea și să sper că și Jean va da totul uitării. Doar mai era o lună până să se întoarcă Dan! O veste neașteptată mi-a dat însă liniștea peste cap. Grupul de muncitori din care făcea parte Dan urma să fie trimis înapoi acasă; în doar două săptămâni, terminaseră lucrarea mai devreme și își luaseră banii pentru toată perioada.
Am încremenit. Așadar, venea acasă! Nici nu știam dacă să mă bucur sau nu. Trebuia să iau o decizie: să-i spun sau nu? și trebuia să mă hotărăsc repede. De data asta am fost la București, ca să-l aștept pe Dan la aeroport. Eram tare emoționată și speriată, iar când l-am văzut, n-am știut ce să mai spun. Slăbise destul de mult, se bronzase și parcă era mai matur. M-a îmbrățișat cu putere și m-am ghemuit la pieptul lui, ca pentru a mă feri de ceea ce știam că avea să urmeze.
Primele zile de după întoarcerea sa au fost neobișnuite. Ne priveam puțin și fugar. El spunea că este foarte obosit și dormea aproape tot timpul. în afară de câteva îmbrățișări și sărutări, în rest nu s-a întâmplat nimic între noi. Nimic din ceea ce așteptam, gândindu-mă la ultima noastră noapte împreună. Somnul meu era împo-vărat de gânduri și vise rele. Trebuia să iau o hotărâre! Repede! și m-am hotărât.
Într-o seară, i-am spus adevărul. Firesc, fără mii de scuze și înflorituri, fără detalii:
— M-am culcat cu Jean. Nu știu cum s-a întâmplat. Niciunul dintre noi nu a vrut să se întâmple asta. îmi pare rău!
După câteva clipe de surpriză, Dan s-a îndreptat spre fereastră și a privit pe geam minute în șir. Într-un târziu, a spus răgușit:
— Și eu te-am înșelat… Am avut o femeie acolo. Mă simțeam singur. Ea a venit la mine… Am simțit nevoia să o am.
Parcă-mi fugise pământul de sub picioare! Așadar, de-aia mă evitase el de când venise! Era vinovat! Dar și eu…
Au trecut două luni de la revenirea lui în țară. De curând, am început să vorbim mai mult, să ne privim, să ne zâmbim. Ne spunem că timpul le va vindeca pe toate și ne vom ierta unul pe celălalt, pentru că ne iubim. Pentru că suntem căsătoriți de zece ani. Pentru că ne-am obișnuit unul cu celălalt. și pentru că, în lumea asta mare și rea, nu ne așteaptă nimeni să ne iubească mai mult decât ne putem iubi noi.
Jean nu i-a spus până acum nimic lui Dan și nici nu cred că o va face. Dan îl evită, dar nu-i reproșează nici el nimic. Poate m-ați întreba: „Ce te-a găsit să-i spui? De ce ai ținut să fii sinceră cu orice preț?”. I-am spus pentru că am considerat că, dacă iubirea noastră mai are o șansă, ea nu se poate clădi mai departe pe minciună. și am avut dreptate. Am reușit să trecem peste tot, și căsnicia noastră continuă. Avem însă nevoie de răgaz ca să reluăm totul de unde a rămas.
