Pe întreg globul există cinci locuri celebre, denumite „zone albastre”, unde mulți dintre locuitori depășesc vârsta de 100 de ani. Aici, oamenii au un regim de viață și de alimentație aparte și sunt feriți de boli pe parcursul vieții. Despre aceste zone aflate în cinci țări diferite s-a scris de nenumărate ori. Nu s-a scris însă și despre „zona albastră” din România. Și în țara noastră există un loc despre care foarte puțini știu și unde localnicii trăiesc mult și sunt sănătoși.
De-a lungul anilor, au fost identificate 5 astfel de regiuni: Sardinia, Ikaria, comunitatea Loma Linda din California, Nikoya din Costa Rica și Okinawa din Japonia.
Ele au fost denumite „zone albastre” și s-a observat că oamenii de acolo au multe lucruri în comun. Pe lângă vârstele înaintate pe care le ating, localnicii sunt extrem de activi, sociabili și implicați în activitățile comunității.
Sigur, e vorba și de genetică, de noroc, de alimentație, de nivelul de stres la care ești supus pe parcursul vieții.
Oamenii care reușesc să își păstreze o formă fizică excepțională până la vârste înaintate sunt, din păcate, cazuri izolate în întreaga lume.
Există însă și în România astfel de zone cu localnici longevivi, iar una dintre cele mai cunoscute este localitatea Mânzălești din Buzău.
Despre viața de aici a vorbit Nea Gică, localnicul de 102 de ani cu o formă fizică de excepție, care muncește zilnic în gospodăria lui și se bucură de viață. „Cât mi-o da Dumnezeu”, spune senin Nea Gică, celor care îl întreabă care e secretul longevității, scrie Newsweek Life.
Fenomenul „centenarilor de la Mânzălești”
Jurnalista Anca Grădinariu a documentat stilul de viață din localitarea buzoiană, longevitatea oamenilor, în primul rând și vitalitatea lor.
„Vorbim de un sat, n-aș putea să o numesc zonă. Zona e Valea Slănicului.
N-am făcut cercetări mai departe de Mânzălești, dar sunt convinsă că zona e mult mai amplă. Însă eu, ca jurnalist, am avut șansa să cunosc pe cineva de la primărie, domnul Diaconu, care m-a sunat să-mi spună că are o statistică interesantă. Se întâmpla acuma 6 ani.
Din 1900 de locuitori, undeva la aproape 40 aveau peste 95 de ani în Mânzălești. Citez ce mi-a spus: „sunt bătrâni foarte viabili”. Asta este expresia lui.
Le-am scris și celor care au documentat Zonele Albastre și au fost foarte fericiți că li s-au confirmat presupunerea despre zonele predispuse la longevitate, dar sunt și niște particularități”, a povestit jurnalista.
„O bunătate care li se citește pe față”
Să vorbim puțin despre specificul zonei. Ce credeți că face Mânzăleștiul special? E ceva în aer, e modul de a mânca, poate e activitatea fizică? Pentru că sunt câteva elemente în comun pe care le au localnicii din Mânzălești cu localnicii din Ikaria, din Sardinia și din alte zone albastre de pe glob.
„Culmea e că prima asemănare e mai mult un sentiment. E ceea ce am văzut și în serialul „Blue Zones”. O bunătate care li se citește pe față. Bătrânii cu care am stat de vorbă în Mânzălești, ca și cei din zonele albastre, sunt senini, sunt buni, au un zâmbet care le iluminează toată fața. (…)
Asta a fost prima impresie, bunătatea care se citește pe față, seninătatea. Nu am văzut pe nimeni să se plângă, deși majoritatea luptaseră în război.
Își pierduseră trei băieți, unul după altul, femeile au rămas văduve de la 30 și ceva de ani. „Am dus-o bine, m-a ajutat Dumnezeu, sunt mulțumită. Nu cer nimănui nimic”.
Asta e un lucru foarte important, pentru că eu sunt altă structură, mă plâng prea mult. Și în jurul meu văd oameni mai mult cârcotași decât satisfăcuți. Și noi vorbim de oameni care n-au dus-o deloc ușor.
Nu-și fac foarte multe probleme, nu se stresează prea tare, ba dimpotrivă. Scopul lor în viață este armonia. Majoritatea mi-au spus: „eu nu vreau să mă cert cu nimeni, eu vreau să trăiesc în bună vecinătate cu cei din jurul meu”.
Apropos de trib, de unul din pilonii zonelor albastre, simțul comunității, faptul că nu poți trăi singur, că ai nevoie de vecini, că nu trebuie să te cerți. Oamenii ăștia mi s-au părut de o bunătate uimitoare.
Nu au mâncat pâine 30 de ani
„Mănâncă foarte puțin, sunt foarte slabi și niciodată n-am văzut pe nimeni să se îmbuibe. Mănâncă foarte multe vegetale. Țin absolut toate posturile, nu mănâncă de dulce. Mănâncă destul de rar carne, că așa s-au învățat”, a povestit jurnalista care a documentat longevitatea oamenilor din Mânzălești.
Oamenii povesteau că nu au mâncat pâine până la vreo 30 și ceva de ani. Pâinea era o raritate și mâncau foarte puțin. Mergeau la muncă cu măr în traistă cu care se și întorceau pentru că nu aveau timp să-l mănânce.
Există în zonă o rețetă unică, cred. Se numește buruieni cu lapte. E ca un fel de ciorbă făcută cu lapte de capră fermentat. Vorbim de ștevie, de urzici și de toate buruienile care cresc în curte.
Prunele sunt speciale acolo și se fac o grămadă de lucruri, se fac mâncăruri, se usucă prunele, se face bineînțeles și țuică. Mai mult decât atât, viața oamenilor din Mânzălești este orânduită în jurul prunei.
Eu nu am văzut preocuparea pentru mâncare la oamenii ăștia, cum e în oraș. Se feresc cât pot de de mâncarea procesată industrializată.
